Ne ştim de atâta timp,dar pot spune că nu am fost niciodata mai apropiaţi ca acum.L-am privit dintotdeuna ca pe un simplu coleg.Bine...poate ca nu mi se părea la fel de comun ca toţi ceilalţi.El a fost mereu altfel.E ceva în caracterul lui care te face să nu-l poţi evita,are o sclipire în ochi ce te atrage precum un magnet.Poate că aşa se explică faptul că obţine întotdeauna ce vrea.
Sună ceasul.O altă zi chinuitor de plictisitoare la şcoală.Sau cel puţin aşa presimt.Nici nu intru bine în cladirea asta gri şi plină de amintiri şi deja simt cum nu-mi mai aud propriile gânduri în toată hărmălaia insuportabilă de pe coridor.Ataţia copii care cred că distracţia e cel mai important lucru in viaţa ,dar care defapt nu ştiu de capul lor.
În fine,fac un efort supraomenesc să ma strecor printre ei şi ajung în clasă,în sfarşit.
Arunc câteva priviri rapide prin jur,dar el nu era.Ciudat,nu-mi amintesc când a lipsit ultima oara,asta pentru că e cea mai punctuală persoană pe care o ştiu.Îmi spun în gând că nu contează şi continui să-mi caut prin geană carţile pentru prima oră.
Se aude într-un final soneria aia tâmpită şi simt că vreau să plec cât mai repede acasă.Motivul?Hmm...da,evident:el a lipsit toată ziua;o zi care s-a dovedit a fi exact aşa cum am prevazut.
Ajung acasă şi o văd pe mama făcându-şi treaba în timp ce fredoneaza un cântec vechi,probabil de pe vremea în care frecventa şi ea discotecile.O sarut pe obraz şi mă duc în camera mea cu o faţă de ”oh,ce mai zi”.Nu mă intreabă nimic.Îmi ştie toanele.
Îmi arunc geanta lânga birou şi mă intreb ce face el acum.Rămân cu ochii privind aiurea in gol şi am impresia că vad zâmbetul lui ştrengaresc şi relaxat.
Las deoparte tot ce aveam de facut şi mă aşez în pat.Ziua asta mi-a dat impresia că a trecut un secol şi că am îmbatranit cu toţii.
Mă tot gândesc să-l sun.Nu.Poate are treabă.Am să supravieţuiesc o zi fără să-l văd sau fără să-i vorbesc.Dar oare el se gândeşte la mine?El îmi simte lipsa?El vede chipul meu în toate lucrurile pe care le priveşte?Nu ştiu...el e singurul care m-ar putea lamuri.
Mă sufoc în casă şi simt nevoia să ma plimb pe afara.Nu e prea tarziu.Doar 19:15.Îmi iau repede un hanorac şi îi zic mamei că ies putin.Mă priveşte câteva clipe,apoi zâmbeşte:
-Nu sta prea mult,îmi zice peste umar.
Îi zâmbesc şi eu şi ies,în sfarşit.
Afară e incă lumină.O iau aiurea pe străzi şi cred că mă simt ceva mai bine.Nu mi-l pot scoate din minte.Îmi amintesc că pe strada asta ne-am sarutat prima oara.Eu sunt de părere că fiecare loc are amintirile lui,mai mult sau mai puţin plăcute.În cazul meu erau plăcute.
Spre surprinderea mea,acum timpul parcă şi-a revenit,ba mai mult a luat-o la trap fără ca eu să-mi dau seama.Mă uit la ceas:20:30.Mda...chiar am fost aeriană.Sper ca mama să nu se fi îngrijorat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu