Echilibru

I se părea o zi banală,la fel ca toate celelalte care trecuseră de la o vreme.De când se despărţiseră,ea nu mai avea o ocupaţie cu care să-şi piardă mereu timpul.Nici măcar nu au mai rămas prieteni,dar ei îi era bine aşa.E mai liniştită acum,fără el şi fără toate predicile lui interminabile care o oboseau nespus.
El era genul de om care plănuia orice mişcare,care cerea mult prea mult de la oricine,în schimb el nu oferea nimic,sau cel puţin nu ştia cum să ofere.El credea că totul in viaţă e veşnic şi că nu o va pierde niciodată pe ea,chiar dacă va fi nevoit să o ţină cu forţa.
Ea nu îi aparţinuse niciodata cu toată fiinţa ei şi în adâncul sufletului ştia că va veni o vreme când vor trebui să pună punct,unul definitiv.În ciuda acestui sentiment ce o încerca la fiecare ceartă,la auzul fiecărui cuvânt greu aruncat în vânt,ea îl minţea mereu,se minţeau reciproc şi pe ei inşişi totodata,şi îşi promiteau mereu în zadar că de acum va fi altfel,va fi bine.
Bineînţeles că nu se schimba nimic,cu toate că ei chiar îşi doreau să fie bine,aveau nevoie de o schimbare sau poate...de o pauză,una destul de lungă.
Ea nu mai rezista să audă tot timpul atâtea reproşuri,simţea că toate oalele se spărgeau în capul ei.
Venise şi ziua în care tot ce fusese vreodată între ei a luat sfârşit.Da,e adevărat că le-a fost greu la început,dar cu timpul s-au îndepartat uşor,uşor până când au ajuns doi străini.
El o vrea înapoi,e atât de convins că numai ea putea să-l facă fericit,dar ştie cât a greşit şi mai ştie că ea nu se mai intoarce.
Ea nu regretă,nu e genul de persoană care să regrete sau care să dea înapoi,şi în sfârşit se simte liberă,a redescoperit libertatea căreia nu-i mai simţise gustul dulce de atâta timp.
Îi era bine acum.Îşi găsise echilibrul de care avea nevoie.